Da-ne Doamne spitale, ca biserici avem destule

Scriu aceasta postare in curtea din fata, pe ritmuri de picamer de la casa vecinei si, ce-i drept, la o ora cam neortodoxa pentru un student aflat in vacanta. Cu toate astea, dupa o noapte alba, merita sa imi testez inspiratia sub cerul liber.

Am sa va descriu experienta mea de ieri, la spitalul din Caracal, care m-a facut sa ma gandesc serios la a pleca din tara atunci cand voi avea ocazia. Toata aventura a inceput la ora 7.00 AM cand a trebuit sa ma trezesc, fiindca trebuia sa o duc pe bunica acolo. Nu am sa mai descriu calitatea drumului pana la spital si cat de mult a contribuit la starea ei in acel moment plimbarea cu masina, ci am sa sar direct la partea in care am ajuns la destinatie.

Era inca dimineata, deci racoare, asa ca spitalul dadea o usoara impresie de comfort. La prima vedere nu era nici aglomerat si linistea de la intrare te facea sa crezi ca tot ce se intampla acolo se afla sub control. Pentru mine, turul spitalului a inceput la etajul 1, la cabinetul de ORL, cu toate ca as fi preferat sa fie oricare altul. Acesta se afla la capatul unui hol ingust, fara niciun fel de aerisire sau legatura directa cu exteriorul. Acest fapt amplifica starea celor aproximativ 20 de pacienti care stateau la coada, care ar fi putut sa fie mai destinsa, dar probabil romanul este neam cu pinguinul. Multi dintre ei sufereau de probleme respiratorii, iar mediul acela nu ma ajuta nici pe mine prea mult. Fara sa ma adancesc in detalii, distractia a inceput cand, multumita factorilor descrisi mai sus, am mers sa vizitez salonul URGENTE MAJORE (nu eu eram pacientul). Acesta este singurul plus al spitalului pe care l-am remarcat, multumita aerlui conditionat si aparaturii moderne. Nu am inteles in acel moment de ce toti doctorii erau atat de nervosi, unii chiar isterici, si nu inteleg nici acum de ce nu iau lectii de controlul furiei de la asistentii lor.

In fine, am mai facut o excursie dus-intors la ORL, continuand apoi turul la sectia TBC, care semana cu o magazie din exterior, dar cum era cladirea asa si doctora (sa zicem ca rabdarea nu se incadra pe lista ei de calitati). In ora petrecuta acolo, am purtat o discutie pe tema aceasta cu un vizitator, care vedea si el cum se prabuseste tara si m-a intristat profund atunci cand el, destul de tanar omul, il deplangea pe Ceausescu si vedea salvarea tarii in Dan Diaconescu. Ceea ce m-a distrat acolo era optimismul pacientilor internati in acea sectie, care se intalneau pentru injectii ca la carciuma, dand impresia ca defapt sunt in concediu.

Mergand din nou la URGENTE MAJORE, l-am intalnit si pe medicul cardiolog, care probabil intrase de curand in tura, fiind foarte bine dispus. Cand am vazut agitatia care era acum in acel salon, am inteles in sfarsit nervii doctorilor si cauza lor. Aceasta nu este, asa cum ati crede, salariul prea mic pentru importanta muncii depuse. Nu, adevarata cauza sunt pacientii si sper sa intelegi din concluzie de ce.

CONCLUZII

Nu merita sa muncesti o viata intreaga pe rupte si sa iti periclitezi sanatatea, fiindca harnicia si ambitia ta nu refelecta altceva decat prostie. Cu atat mai mult, daca faceti ca sa te poti lauda sau vaieta, ai sa ajungi la o varsta la care vei suferi de boli pe care nu le ai si te va ingrijora cel mai tare starea de bine, pe care o vei considera anormala.
In al doilea rand: Mancati sanatos, faceti sport si alte activitati recreative. Este mai bine sa mori batran si sanatos, decat batran si bolnav. 

In al treilea rand: Credinta oarba este mai buna decat pesimismul cronic.

Sper ca ati prins ideea :P